luni, 27 aprilie 2009
joi, 23 aprilie 2009
Epoca wireless? Cine te-a mințit?
Aș fi vrut ca textul acesta să înceapă cu o enumerare a tuturor cablurilor de diferite feluri care zac la mine în cameră, transportând electroni de colo-colo la diferite tensiuni între 12 și 220 V. Numai că dincolo de a avea un rol sugestiv-ilustrativ, ar fi avut mai degrabă darul de a-l plictisi pe cititor și de a umple multe rânduri în acestă pagină. Multă căblăraie, prea multă. Urâtă, enervantă, împletită și dezordonată. Am încercat să lichidez din ea acum câteva luni luându-mi un laptop. Bătrânul desktop zace și acum nefolosit pe birou cu toate firele atârnânde. În schimb, au mai apărut în plus cablul de alimentare al laptopului, încă un mouse și un prelungitor 6:1 în plus față de vechiul 5:1. Iar routerul pe care mi l-am luat ca să mă simt și eu wireless a mai adus cu sine două cabluri: unul de alimentare și unul de legătură cu modemul. Al naibii wireless. Și să vezi distracție dacă trebuie în același timp să încarc prin USB iPod-ul, să descarc poze din cameră, eventual să încarc de la priză bateriile camerei, calculatorul, telefonul și în același timp să mânuiesc mouseul conectat cum altfel decât prin USB.
Wireless, huh? Aș zice că o să fiu fericit atunci când energia electrică o să se poată transmite wireless. Până atunci sunt mici șanse să scăpăm de cablurile de alimentare. Iar cu fiecare gadget sau device o să mai adăugăm încă 1-2 cabluri la arhiva personală. Și tot așa până când vom ajunge să trăim printre colaci de cablu trântiți pe podele sau prin rafturi. Iar picioarele și mâinile se vor încurca printre firele deja îmbârligate între ele pe care, într-un final apoteotic, le vom aduna mănunchi, vom scoate siguranțele și le vom secționa inginerește cu un foarfece bine ascuțit.
Wireless, huh? Aș zice că o să fiu fericit atunci când energia electrică o să se poată transmite wireless. Până atunci sunt mici șanse să scăpăm de cablurile de alimentare. Iar cu fiecare gadget sau device o să mai adăugăm încă 1-2 cabluri la arhiva personală. Și tot așa până când vom ajunge să trăim printre colaci de cablu trântiți pe podele sau prin rafturi. Iar picioarele și mâinile se vor încurca printre firele deja îmbârligate între ele pe care, într-un final apoteotic, le vom aduna mănunchi, vom scoate siguranțele și le vom secționa inginerește cu un foarfece bine ascuțit.
miercuri, 22 aprilie 2009
Cum e să fii turist la tine în oraș
Spuneam acum ceva vreme că ar fi cazul să pun mâna și să mai iau orașul la picior prin locuri mai puțin umblate și cunoscute. Poate a contat și faptul că m-am plictisit de Republicii și de terasele alea trântite în mijlocul străzii unde se adună toți cei care vor să vadă și să fie văzuți, if you know what I mean. Nu mă număr printre cei care își urmează zilnic traseul de acasă până unde au ei treabă fără să fie curioși pe lângă ce trec, cu o indiferență crasă față de tot ce lasă în dreapta și în stânga. Tot timpul caut trasee noi și mi se pare normal să îmi cunosc orașul în care locuiesc de 20+ de ani. Cu toate acestea, sunt locuri pe unde n-am pus piciorul niciodată. Acestea fiind date, am hotărât că trebuie să mă lansez într-o activitate intitulată pretențios redescoperirea Brașovului. Azi, Dealul Cetățuii și Biserica Sf. Martin.
Biserica Sf. Martin se vede foarte bine de acasă. Până în urmă cu câțiva ani îmi servea drept ceas din bucătărie. Acum are un ceas nou și nu îi mai disting limbile. Nu înțeleg cum de n-am avut niciodată curiozitatea să văd locul de aproape (până de curând). Ei bine, astăzi am fost acolo. Prima dată. Se poate urca fie din strada Bisericii Române, fie din Nicolae Iorga prin strada Furcii. Cine vine pe jos mai are varianta scărilor care pornesc din strada De Mijloc, foarte aproape de intersecția acesteia cu strada Lungă. La doar câteva minute de forfota din centru e o oază de liniște tulburată periodic de clopotul bisericii. Unghiul din care se vede orașul este foarte interesant. Biserica Neagră pare cumva afundată în căldarea dintre Tâmpa și dealul cu turnurile Alb și Negru. Tâmpa pare că se ițește imediat de după Dealul Cetățuii, aflat în prim plan. Biserica Sf. Martin (evanghelică) are un mic cimitir nemțesc și o casă parohială (urâțică, aș zice) despre care am înțeles că pe vremuri ar fi fost și sediu al Sfatului (deși am motivele mele să mă îndoiesc că ar fi așa, dar orice e posibil). Una peste alta, un loc interesant și plăcut.
Nu mai fusesem de mult nici la Cetățuie. Sau, așa cum mulți îi spun greșit, „la Cetate”. În primul rând, să clarificăm și să nu încurcăm lucrurile. Cetățuia nu are nimic în comun cu cetatea Brașovului. Cetatea Brașovului a existat în vale și mare parte din zidurile acesteia sunt vizibile și astăzi. Latura sa nordică era pe aliniamentul dat astăzi de Casa Baiulescu, Rectorat, hotelurile Aro și Capitol, corpul T al Universității, Modarom, corpul N al universității și liceul Unirea. De aici și până la Cetățuie exista un spațiu ocupat acum de parcul Titulescu. Nicidecum Cetățuia nu a fost vreodată cetatea Brașovului. Este drept că au coexistat și că Cetățuia este o fortificație plasată într-un punct înalt în scop de apărare, dar nu trebuie să încurcăm borcanele. Păcat că Aro Palace S.A. alimentează confuzia pentru cineva care nu este de prin partea locului, numind cârciuma care funcționează acolo „Complex Turistic Cetate”. Și dacă tot am adus vorba, nu mi se pare normal ca întreaga Cetățuie să fie închisă atunci când restaurantul e închis. Că doar de aia se cheamă complex turistic și nu cârciumă. Dar cu mentalitățile mai e mult de luptă. Păcat și că locul nu este tratat ca un adevărat obiectiv turistic, ci mai degrabă ca o locantă întru îmbuibare și destrăbălare. Pentru că, am uitat să vă zic, pe unul din zidurile secularei Cetățui lucește un logo pe care scrie „Cocoon”. Nu știu ce e, dar tare îmi sună a club sau ceva de genul ăsta. După cum probabil v-ați dat seama, nu am putut să intru pentru că restaurantul era închis. De la 12 ianuarie până la 30 aprilie. Asta e. Una caldă, una rece pe ziua de azi.
E interesant să fii turist în propriul tău oraș. Sunt curios ce găsesc interesant turiștii străini care vin în oraș și care sunt mult mai mult decât m-aș aștepta și decât ar justifca anvergura Brașovului ca oraș turistic. După părerea mea. Oare pe unde plasează Brașovul în ierarhia locurilor pe care le-au vizitat? Eu nu reușesc să mă obiectivez suficient încât să îl pot încadra undeva.
P.S. O să revin cu un update cu poze atunci când o să le pot urca pe blogger.
Biserica Sf. Martin se vede foarte bine de acasă. Până în urmă cu câțiva ani îmi servea drept ceas din bucătărie. Acum are un ceas nou și nu îi mai disting limbile. Nu înțeleg cum de n-am avut niciodată curiozitatea să văd locul de aproape (până de curând). Ei bine, astăzi am fost acolo. Prima dată. Se poate urca fie din strada Bisericii Române, fie din Nicolae Iorga prin strada Furcii. Cine vine pe jos mai are varianta scărilor care pornesc din strada De Mijloc, foarte aproape de intersecția acesteia cu strada Lungă. La doar câteva minute de forfota din centru e o oază de liniște tulburată periodic de clopotul bisericii. Unghiul din care se vede orașul este foarte interesant. Biserica Neagră pare cumva afundată în căldarea dintre Tâmpa și dealul cu turnurile Alb și Negru. Tâmpa pare că se ițește imediat de după Dealul Cetățuii, aflat în prim plan. Biserica Sf. Martin (evanghelică) are un mic cimitir nemțesc și o casă parohială (urâțică, aș zice) despre care am înțeles că pe vremuri ar fi fost și sediu al Sfatului (deși am motivele mele să mă îndoiesc că ar fi așa, dar orice e posibil). Una peste alta, un loc interesant și plăcut.
Nu mai fusesem de mult nici la Cetățuie. Sau, așa cum mulți îi spun greșit, „la Cetate”. În primul rând, să clarificăm și să nu încurcăm lucrurile. Cetățuia nu are nimic în comun cu cetatea Brașovului. Cetatea Brașovului a existat în vale și mare parte din zidurile acesteia sunt vizibile și astăzi. Latura sa nordică era pe aliniamentul dat astăzi de Casa Baiulescu, Rectorat, hotelurile Aro și Capitol, corpul T al Universității, Modarom, corpul N al universității și liceul Unirea. De aici și până la Cetățuie exista un spațiu ocupat acum de parcul Titulescu. Nicidecum Cetățuia nu a fost vreodată cetatea Brașovului. Este drept că au coexistat și că Cetățuia este o fortificație plasată într-un punct înalt în scop de apărare, dar nu trebuie să încurcăm borcanele. Păcat că Aro Palace S.A. alimentează confuzia pentru cineva care nu este de prin partea locului, numind cârciuma care funcționează acolo „Complex Turistic Cetate”. Și dacă tot am adus vorba, nu mi se pare normal ca întreaga Cetățuie să fie închisă atunci când restaurantul e închis. Că doar de aia se cheamă complex turistic și nu cârciumă. Dar cu mentalitățile mai e mult de luptă. Păcat și că locul nu este tratat ca un adevărat obiectiv turistic, ci mai degrabă ca o locantă întru îmbuibare și destrăbălare. Pentru că, am uitat să vă zic, pe unul din zidurile secularei Cetățui lucește un logo pe care scrie „Cocoon”. Nu știu ce e, dar tare îmi sună a club sau ceva de genul ăsta. După cum probabil v-ați dat seama, nu am putut să intru pentru că restaurantul era închis. De la 12 ianuarie până la 30 aprilie. Asta e. Una caldă, una rece pe ziua de azi.
E interesant să fii turist în propriul tău oraș. Sunt curios ce găsesc interesant turiștii străini care vin în oraș și care sunt mult mai mult decât m-aș aștepta și decât ar justifca anvergura Brașovului ca oraș turistic. După părerea mea. Oare pe unde plasează Brașovul în ierarhia locurilor pe care le-au vizitat? Eu nu reușesc să mă obiectivez suficient încât să îl pot încadra undeva.
P.S. O să revin cu un update cu poze atunci când o să le pot urca pe blogger.
luni, 13 aprilie 2009
Teorie despre teorie
Viața de student are (cel puțin) două repere trecute cu negru în calendar: ianuarie-februarie și iunie-iulie. În sesiune el devine un ascet lansat într-o competiție cu el însuși în a memora un procent cât mai mare din materia de examen. Iar când vine vorba de asimilat teoria, este un lucru asumat atât de studenți, cât și de profesori, că toată informația este înlăturată din memorie imediat ce studentul părăsește sala de examen. Și toate merg bine mersi înainte în acest fel de când lumea. Mulți se lansează la începutul fiecărui semestru în angajamente luate mai degrabă în fața propriilor persoane cum că „semestrul acesta nu mai las totul pe sesiune. O să învăț materia pe măsură ce ne-o predă.” Da, vezi să nu! De câte ori n-am zis și eu așa? Și tot în spațiul dintre examene am ajuns să învâț.
Recapitulând, învățăm/memorăm vreo cinci zile, punem pe hârtie în a șasea și dăm „erase” în a șasea la prânz. Și să nu-mi spună cineva că profesorii nu știu că se întâmplă așa. Cam 75% din examenele pe care le am la facultate sunt exclusiv teoretice. Și te întrebi de ce continuă să existe acest sistem de educație puternic teoretizat. Oare este oglinda faptului că românului îi place să vorbească mult si despre orice? Eu văd un sistem mult mai bun acela care îți oferă informație (multă, cât mai multă informație) și care, în loc să te oblige să o memorezi, îți inoculează metoda prin care să ajungi rapid și precis la locul unde găsești informația care te interesează. Astfel, studentul rămâne din facultate cu înclinația către organizare și cu orientarea către rezultate obținute eficient, nu cu o memorie de scurtă durată demnă de cartea recordurilor.
Mie mi se pare că teoretizarea excesivă din facultățile noastre ucide în student spiritul practic și entuziasmul. Ok, îmi veți spune (și mă gândesc și eu) că trebuie să existe totuși o modalitate de evaluare. Dar ce spune modalitatea actuală despre student? Că are o memorie excelentă și disponibilitatea de a pierde două luni pe an cu tocirea tâmpă a unor aridități. După cum am subliniat, eu cred că există două direcții pe care ar trebui să se orienteze evaluarea: simțul practic și abilitatea de regăsire a informației. În consecință, văd un sistem în care activitatea din timpul semestrului (în speță laboratoare) să conteze mai mult la nota finală. Bineînțeles, cu niște ore de laborator organizate așa cum trebuie și cu activități practice relevante. Iar examenele din sesiune ar putea fi constituite din câteva exerciții cu suportul teoretic în față, unde să conteze capacitatea de aplicare a teoriei, nu memorarea ei.
Dar asta probabil că nu se va întâmpla în timpul studenției noastre, așa că jucăm după cum se cântă și mai facem niște bancuri cu studenți la Politehnică.
P.S.: Ce chestie! Ați observat că autocorrect-ul din română schimbă „ăsta” în „acesta”?
Recapitulând, învățăm/memorăm vreo cinci zile, punem pe hârtie în a șasea și dăm „erase” în a șasea la prânz. Și să nu-mi spună cineva că profesorii nu știu că se întâmplă așa. Cam 75% din examenele pe care le am la facultate sunt exclusiv teoretice. Și te întrebi de ce continuă să existe acest sistem de educație puternic teoretizat. Oare este oglinda faptului că românului îi place să vorbească mult si despre orice? Eu văd un sistem mult mai bun acela care îți oferă informație (multă, cât mai multă informație) și care, în loc să te oblige să o memorezi, îți inoculează metoda prin care să ajungi rapid și precis la locul unde găsești informația care te interesează. Astfel, studentul rămâne din facultate cu înclinația către organizare și cu orientarea către rezultate obținute eficient, nu cu o memorie de scurtă durată demnă de cartea recordurilor.
Mie mi se pare că teoretizarea excesivă din facultățile noastre ucide în student spiritul practic și entuziasmul. Ok, îmi veți spune (și mă gândesc și eu) că trebuie să existe totuși o modalitate de evaluare. Dar ce spune modalitatea actuală despre student? Că are o memorie excelentă și disponibilitatea de a pierde două luni pe an cu tocirea tâmpă a unor aridități. După cum am subliniat, eu cred că există două direcții pe care ar trebui să se orienteze evaluarea: simțul practic și abilitatea de regăsire a informației. În consecință, văd un sistem în care activitatea din timpul semestrului (în speță laboratoare) să conteze mai mult la nota finală. Bineînțeles, cu niște ore de laborator organizate așa cum trebuie și cu activități practice relevante. Iar examenele din sesiune ar putea fi constituite din câteva exerciții cu suportul teoretic în față, unde să conteze capacitatea de aplicare a teoriei, nu memorarea ei.
Dar asta probabil că nu se va întâmpla în timpul studenției noastre, așa că jucăm după cum se cântă și mai facem niște bancuri cu studenți la Politehnică.
P.S.: Ce chestie! Ați observat că autocorrect-ul din română schimbă „ăsta” în „acesta”?
luni, 6 aprilie 2009
Nocturnala
Pe vremea când eram spre sfârșitul gimnaziului aveam oră de venit acasă. Dacă mă întorceam după 10 seara era scandal, circotecă, tot tacâmul. Asta nu ar fi mare lucru dacă perioada respectivă nu s-ar fi suprapus cu epoca de viguros avânt financiar de sfârșit de tranziție în care echipele de fotbal din (pe atunci numita) Divizia A (și Ursus, pe deasupra) începeau să își pună instalații de nocturnă pe stadioane. Dacă în anii ’90 instalațiile din țară puteau fi numărate pe degetele de la o mână (Ghencea, Cotroceni, Lia Manoliu), prin 2000 s-au ocupat de chestiune Astra Ploiești, Farul, Bacăul, Rapidul etc. Marea mea problemă la momentul respectiv era cum voi face când și Steagu’ nostru din Brașov va juca meciurile seara. Pentru că mă uitam la televizor și vedeam că meciurile în nocturnă se jucau și de pe la 9-9:30. 9 plus 1 oră 45 meciul plus minutele de prelungire plus ieșirea de pe stadion plus ajungerea acasă pe jos dădea în varianta optimistă cel puțin un 11:30 seara. Nu prea seamănă a 10, nu?
Aici ar veni o fază de-aia ca-n filme cu „9 years later”. Ta na na nam.
Astăzi FC Brașov a jucat primul meci în noctună pe teren propriu din istorie. Între timp Divizia A a devenit Liga I, mai toate echipele din Liga I au stadioane cu instalație de iluminat de mult timp, ca să nu mai vorbesc de alte câteva de prin ligile inferioare, Brașovul a trecut o perioadă prin Divizia B, eu am dat Capacitatea, am făcut patru ani de liceu, am dat Bacul, am ajuns în anul 3 de facultate, mi-am ținut majoratul cândva tare demult, am făcut cunoștință cu o nocturnă la un Flamengo-Fluminense pe Maracana, mi-am luat permisul de conducere (foarte important pentru că scade din timpul de ajungere acasă), iar singurul motiv pentru care mă grăbesc e gândul că mâine trebuie să mă trezesc la 7:30.
Cât despre meciul în sine, ar fi de spus doar că a fost un FC Brașov-Gaz Metan Mediaș plictisitor până în minutul 75. După aceea au urmat trei goluri și un penalty dat și luat înapoi de către arbitru. Și a da, de la ora 7 când am ajuns la stadion până la 10:30 când s-a terminat meciul temperatura a scăzut de la 19 la 12 grade. Altfel, foarte plăcută atmosfera la un meci în nocturnă. Îmi place. Era și cazul să intrăm în rândul lumii după atât amar de vreme.
Vă doresc o noapte însorită!
marți, 31 martie 2009
(Prea) Scurt istoric
Octombrie 2007: diferite părți ale corpului Universității în care îmi fac marea parte a veacului au intrat în renovare. Printre ele și etajul V IV (a se citi ve 4, adică etajul patru din corpul V (ve, nu 5)), adică locul unde se află cam singura sală de curs a catedrei de Automatică. A se remarca momentul declanșării operațiunii, aproape simultan cu începerea cursurilor.
Octombrie 2007-aprox. februarie 2008: cursuri amânate sau abandonate din lipsă de săli, V IV 7 (sala de curs) impracticabilă.
Martie 2008: sala este redată în folosință. Termopane, tâmplărie PVC, mari fițe, proiector fixat de tavan, ecran pentru proiector cu derulare electrică. În loc de bănci, niște mese adunate de prin toate părțile. Pe post de scaune, niște tabureți. Închipuiți-vă cum e să ai două cursuri legate și să le petreci pe un scaun fără spătar.
Cândva după martie 2008 (nu foarte departe): sunt montate băncile cu scaune rabatabile după vreo alte două săptămâni de imposibilitate de utilizare a sălii. În total, fix 100 locuri. Ce se întâmplă dacă presupunem (prin absurd, ce-i drept) că toți studenții (vreo 120) dintr-un an vor pofti să asiste la cursuri?
Martie 2009: igrasia face legea pe tavanul V IV. Am uitat să precizez că e ultimul etaj. Azi au început să cadă bucăți de tencuială. De vreo câteva săptămâni picură rugină din tavan. Oare când va ajunge buba deasupra proiectorului?
Octombrie 2007-aprox. februarie 2008: cursuri amânate sau abandonate din lipsă de săli, V IV 7 (sala de curs) impracticabilă.
Martie 2008: sala este redată în folosință. Termopane, tâmplărie PVC, mari fițe, proiector fixat de tavan, ecran pentru proiector cu derulare electrică. În loc de bănci, niște mese adunate de prin toate părțile. Pe post de scaune, niște tabureți. Închipuiți-vă cum e să ai două cursuri legate și să le petreci pe un scaun fără spătar.
Cândva după martie 2008 (nu foarte departe): sunt montate băncile cu scaune rabatabile după vreo alte două săptămâni de imposibilitate de utilizare a sălii. În total, fix 100 locuri. Ce se întâmplă dacă presupunem (prin absurd, ce-i drept) că toți studenții (vreo 120) dintr-un an vor pofti să asiste la cursuri?
Martie 2009: igrasia face legea pe tavanul V IV. Am uitat să precizez că e ultimul etaj. Azi au început să cadă bucăți de tencuială. De vreo câteva săptămâni picură rugină din tavan. Oare când va ajunge buba deasupra proiectorului?
duminică, 29 martie 2009
Dacă și cu parcă...
Am primit iar o leapșă (chiar dacă Ștefi nu apreciază genul) de la Luana (care e curioasă). Să-mi fie cu iertare dacă pe ici, pe colo n-am putut să o iau foarte în serios. Ce mai tura-vura, here it goes:
If I were a month, I would be October, because it’s next to September.
If I were a day of the week, I would be Tuesday, because you can be sure you find a free table in a bar.
If I were a time of day, I would be 21:45, because it’ s Champions (League) time.
If I were a sea animal, I would be a dolphin, because it’s smart (of course).
If I were a direction, I would be (asta merge bine-n română: ) înainte, că-nainte era mai bine.
If I were a virtue, I would be honesty.
If I were a historical figure, I would be Leonardo da Vinci (does he belong to the category?), because he was truly an encyclopaedic character.
If I were a planet, I would be Mars, because Snickers has too many peanuts.
If I were a liquid, I would be petrol.
If I were a stone, I would be a Flintstone.
If I were a bird, I would be a pigeon, because I like large squares.
If I were a flower/plant, I would be a fully automated industrial plant (omonimia asta).
If I were a kind of weather, I would be snowfall.
If I were a musical instrument, I would be a violin.
If I were an emotion, I would be the fear of the unknown.
If I were a sound, I would be a tennis ball smashed in a silent great arena.
If I were an element, I would be water, becuase it always finds the most effective way to get somewhere.
If I were a song, I would be „Breakfast at Tiffany’s” – Deep Blue Something (tough choice, mi-a luat greu să mă decid din câteva variante).
If I were a movie, I would be (I have no idea).
If I were a tv-series, I would be „Seinfeld”, because I use to speak about nothing.
If I were a book, I would be (hmmm let’s see...) „Concepția președintelui Nicolae Ceaușescu despre noua ordine economică internațională : lucrările sesiunii Institutului pentru problemele unei noi ordini economice internaționale, [București, 4-5 decembrie 1975]” (see reason above).
If I were a fictional character, I would be Nils Holgersson.
If I were a food, I would be some kind of pasta.
If I were a city, I would be Piran (Slovenia).
If I were a taste, I would be a compound one, maybe salty and sweet.
If I were a scent, I would be... I don’t know, but surely not a „sweet” one.
If I were a colour, I would be yellow.
If I were a fabric, I would be suede (no link with Sweden, I really like it).
If I were a word, I would be Supercalifragilisticexpialidocious (v. „Mary Poppins”).
If I were a body part, I would be the brain.
If I were a facial expression, I would be a smile, because... why not?
If I were a subject in school, I would be maths, by far.
If I were a cartoon character, I would be a Flintstone (v. „if i were a stone...”).
If I were a shape, I would be a geoid.
If I were a number, I would be pi pătrat pe 2 (v-așteptați să zic 69, ai?).
If I were a car, I would be a VW Kaefer, because it made history.
If I were an item of clothing, I would be an armor.
If I were a month, I would be October, because it’s next to September.
If I were a day of the week, I would be Tuesday, because you can be sure you find a free table in a bar.
If I were a time of day, I would be 21:45, because it’ s Champions (League) time.
If I were a sea animal, I would be a dolphin, because it’s smart (of course).
If I were a direction, I would be (asta merge bine-n română: ) înainte, că-nainte era mai bine.
If I were a virtue, I would be honesty.
If I were a historical figure, I would be Leonardo da Vinci (does he belong to the category?), because he was truly an encyclopaedic character.
If I were a planet, I would be Mars, because Snickers has too many peanuts.
If I were a liquid, I would be petrol.
If I were a stone, I would be a Flintstone.
If I were a bird, I would be a pigeon, because I like large squares.
If I were a flower/plant, I would be a fully automated industrial plant (omonimia asta).
If I were a kind of weather, I would be snowfall.
If I were a musical instrument, I would be a violin.
If I were an emotion, I would be the fear of the unknown.
If I were a sound, I would be a tennis ball smashed in a silent great arena.
If I were an element, I would be water, becuase it always finds the most effective way to get somewhere.
If I were a song, I would be „Breakfast at Tiffany’s” – Deep Blue Something (tough choice, mi-a luat greu să mă decid din câteva variante).
If I were a movie, I would be (I have no idea).
If I were a tv-series, I would be „Seinfeld”, because I use to speak about nothing.
If I were a book, I would be (hmmm let’s see...) „Concepția președintelui Nicolae Ceaușescu despre noua ordine economică internațională : lucrările sesiunii Institutului pentru problemele unei noi ordini economice internaționale, [București, 4-5 decembrie 1975]” (see reason above).
If I were a fictional character, I would be Nils Holgersson.
If I were a food, I would be some kind of pasta.
If I were a city, I would be Piran (Slovenia).
If I were a taste, I would be a compound one, maybe salty and sweet.
If I were a scent, I would be... I don’t know, but surely not a „sweet” one.
If I were a colour, I would be yellow.
If I were a fabric, I would be suede (no link with Sweden, I really like it).
If I were a word, I would be Supercalifragilisticexpialidocious (v. „Mary Poppins”).
If I were a body part, I would be the brain.
If I were a facial expression, I would be a smile, because... why not?
If I were a subject in school, I would be maths, by far.
If I were a cartoon character, I would be a Flintstone (v. „if i were a stone...”).
If I were a shape, I would be a geoid.
If I were a number, I would be pi pătrat pe 2 (v-așteptați să zic 69, ai?).
If I were a car, I would be a VW Kaefer, because it made history.
If I were an item of clothing, I would be an armor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
